Castlevania: Symphony of the Night este unul dintre puținele titluri de referință din istoria jocurilor video. Acesta este folosit drept „model” pentru jocurile de tip „Metroidvania”, chiar dacă, după cum sugerează și numele genului, nici măcar acesta nu a folosit un design complet original, urmărind la rândul lui șablonul Metroid și Super Metroid, realizate de Nintendo. Koji Igarashi, mintea creativă din spatele lui Symphony of the Night (și a continuărilor de pe GameBoy și DS), s-a întors la patru ani după o campanie de succes pe Kickstarter cu Bloodstained: Ritual of the Night, un adevărat succesor spiritual pentru seria Castlevania, și în special pentru titlul de PS1 care a influențat și continuă să influențeze multe generații de jocuri, gameri și creatori.
Încă de când a anunțat campania de pe Kickstarter, Igarashi a promis un joc în stilul Symphony of the Night, un gen pe care el îl numește „Igavania”. Acum că jocul este disponibil pe piață, se pare că fix asta a livrat. Un joc pe care îl numește Bloodstained doar pentru că nu l-a putut denumi Castlevania, întrucât drepturile asupra licenței aparțin în continuare celor de la Konami, publisher preocupat mai degrabă cu dezvoltarea de „păcănele” Pachinko și cu gestionarea multiplelor săli de fitness pe care le deține în Japonia.
Având în vedere că Bloodstained este o licență nouă, separată de istoria Castlevania, Igarashi a avut puțin mai multă libertate creativă în dezvoltarea universului din spatele jocului. Desigur, anumite elemente au fost păstrate, în timp ce altele s-au transformat. În locul lui Alucard sau a altui membru al familiei Belmont, o avem pe Miriam în rol de protagonistă, o eroină cu puteri speciale, care poate folosi așa-numitele „cioburi magice”. Acestea apar în urma uciderii demonilor care au invadat lumea, iar sursa acestora este evidentă pentru fanii Castlevania: un castel malefic care a apărut „de nicăieri”.
Cele 15-20 de ore pe care le vei petrece în castel vor urmări îndeaproape șablonul Symphony of the Night, însă există și câteva surprize care ar putea să îi scoată din rutină chiar și pe cei mai înfocați fani ai genului. Metroidvania nu descrie doar modul de progresie prin niveluri, ci întregul sistem de personalizare a personajului. Da, trebuie să avansezi prin niveluri într-o anumită ordine pentru a dobândi anumite abilități care îți permit să deblochezi alte zone ale castelului, însă de asemenea, eroul principal poate fi personalizat asemeni unui RPG.
În cel mai pur stil „Symphony of the Night”, în Bloodstained, Miriam poate fi echipată cu diverse arme, armuri și accesorii magice, acestea oferindu-i noi abilități sau îmbunătățindu-i atributele. Există statistici pentru damage, strength, defence, intelligence, rezistențe la diverse elemente și chiar luck, atribut care controlează frecvența cu care găsești bani sau resurse. Adevărata noutate și întregul sistem de magie stă însă în „shards”, acele cioburi pe care le-am amintit mai devreme. Avem de a face cu un sistem destul de complex și cu un număr impresionant de abilități pe care personajul principal le poate avea.
Fiecare inamic din joc, oricât de mic sau de mare, poate să ascundă, aleatoriu, un astfel de „shard”. După ce respectivul demon a fost învins, shard-ul este absorbit în corpul lui Miriam cu o animație specifică, fiind disponibilă și o scurtă descriere a puterii pe care o oferă. Acestea pot fi de mai multe feluri, fiind codate pe culori. Miriam poate folosi câte un shard din fiecare culoare, până la un total de cinci shard-uri simultan. Avem abilități magice de mai multe feluri, majoritatea dintre ele fiind inspirate de puterile demonilor de origine, altele pasive, care oferă bonusuri tot timpul, aghiotanți care te pot ajuta în joc (familiars), cât și ablități permanente, care pot fi pornite sau oprite (de exemplu, posibilitatea de a merge prin apă, sau săritura dublă).
Fiecare shard în parte poate fi apoi upgradat de până la nouă ori, pentru îmbunătățirea abilităților și bonusurilor oferite, iar dublurile pot fi vândute la vânzătorul din „oraș”. Da, Bloodstained include și un mic Hub, unde pot fi găsite anumite quest-uri simpliste de genul „omoară x inamici de genul y” sau „adu-mi mâncarea preferată”, dar și cei doi negustori. Unul vinde obiecte pe bani (gold) și oferă în general arme și armuri sau obiecte pe care le-ai găsit deja, în cazul în care le vinzi și le vrei înapoi, cât și diverse ingrediente și poțiuni. Ingredientele pot fi folosite apoi la cel de-al doilea negustor (Johannes), care servește drept bucătar, fierar și alchimist, fiind cel care poate făuri echipament nou, poate upgrada shard-urile și asigură acces la rețete de mâncare, care te pot vindeca, dar pot garanta și alte bonusuri pasive.
Desigur, nu ar fi un joc Metroidvania fără anumite elemente de bază foarte importante: un gameplay bine pus la punct, un castel mare și variat, plin cu tot felul de monștri cât mai ciudați, dar și dialoguri la limita dintre penibil și serios. La ultimul punct, Igarashi a încercat să creeze un echilibru, folosind voci de calitate, însă oferind un scenariu cumva absurd, cu replici serioase în context, însă de cele mai multe ori amuzante în ansamblu. Cel care iese cel mai mult în evidență în Bloodstained este însă David Hayter, un alt „exilat” al Konami, celebru pentru vocea lui Solid Snake și Naked Snake în toată seria Metal Gear Solid de dinainte de titlul cu numărul 5. Acesta parcă nici nu încearcă să joace un rol diferit, vocea lui fiind interpretată într-o manieră aproape identică cu cea a lui Snake. Fiind un mare fan Metal Gear, prezența lui Hayter a fost un mare plus pentru mine, întrucât nu am putut recunoaște niciun alt actor din joc, majoritatea fiind cunoscuți exclusiv pentru dublaje în limba engleză a unor seriale anime.
Controlul într-un astfel de joc este de multe ori elementul capabil să poată face diferența dintre o capodoperă a genului și doar un „alt metroidvania”, iar în cazul Bloodstained nu aveam o certitudine că jocul va tinde spre latura pozitivă înainte de a-l încerca. Acesta este primul titlu dezvoltat de Igarashi care folosește un motor grafic și un sistem de animații 100% 3D (Unreal Engine), complet diferit față de ceea ce am văzut în Symphony și continuările sale. Titlul original de PlayStation 1 folosea doar anumite fundaluri și elemente 3D, restul jocului fiind bazat pe sprite-uri 2D, clasice pentru serie până în acel punct.
Pot confirma că Bloodstained: Ritual of the Night reușește să reproducă controlul din Symphony aproape perfect. La început pare puțin greoi, ceva caracteristic pentru seria Castlevania, însă pe parcurs, după dobândirea mai multor abilități speciale, jocul capătă noi dimensiuni. Cu cât explorezi mai mult din castel, cu atât găsești mai multe scurtături, puncte de salvare, puncte de teleportare și zone ascunse, dar și abilități care te vor ajuta să parcurgi totul mult mai repede (săritura dublă, posibilitatea de a schimba gravitația, posibilitatea de teleportare, etc.). Desigur, zonele secrete se întorc, și poți sparge un perete pentru a ajunge într-o cameră ascunsă, unde vei găsi un upgrade de viață sau mana, sau poți da peste o armă nouă.
Iar la capitolul arme avem din nou parte de o varietate imensă, cu diverse tipuri de atacuri, cu sau fără efecte magice. Fiecare tip de armă are animații specifice și o anumită zonă în care este eficientă. Ghetele și pumnalele sunt arme de apropiere, în timp ce săbiile și topoarele sunt dedicate atacurilor de la distanță medie. În cele din urmă, există lăncile, pistoalele și săbiile grele, ce oferă atacuri de la distanță mai mare, însă cu animații mai lungi, și care pot pune personajul într-o poziție vulnerabilă. Evident, există multiple versiuni din fiecare categorie, fiecare cu damage și efecte diferite.
Și, de fapt, acesta este unul dintre lucrurile pe care Symphony și acum Bloodstained reușesc să-l facă foarte bine: un balans între risc și răsplată. Jucătorii care petrec mult timp în castelul din joc vor învăța fiecare poziție a inamicilor și fiecare animație de atac, iar spre sfarșitul aventurii vor putea trece prin orice situație „ca prin brânză”, printr-o combinație de memorare a mișcărilor și nivelurilor, dar și puterii crescute a personajului. Fiind bazat pe o progresie pe niveluri, inamicii de pe la începutul jocului ajung în timp să nu mai poată răni personajul principal decât cu un punct de damage, în timp ce inamicii din nivelurile mai târzii pot ataca cu sute de puncte, chiar dacă ai un personaj foarte puternic.
Castelul nu este obligatoriu 100% original, incluzând secțiuni parcă desprinse direct din Symphony of the Night, cât și zone noi, originale, cu holuri pline de monștri, cu design-uri care de care mai creative. Majoritatea dintre aceștia însă sunt cantitate cunoscută. Chiar dacă se numesc Dullheads, este destul de clar că acei inamici sunt doar alternative la Medusa Heads din Castlevania. Majoritatea inamicilor reprezintă doar skin-uri diferite ale monștrilor din Castlevania, ceea ce nu este obligatoriu un lucru rău. Cărțile plutitoare au fost înlocuite cu tablouri și mulți alți inamici sunt similari cu ceea ce am întâlnit în trecut. Există desigur și design-uri noi de inamici, iar boșii sunt aproape în totalitate originali.
Din păcate, confruntările cu boșii nu sunt tocmai punctul forte al acestui titlu. Acestea sunt destul de numeroase, însă majoritatea boșilor au atacuri fie foarte ușor de memorat, fie foarte greu de evitat. Aceștia pot fi învinși în general printr-o strategie destul de simplă: sărit peste atacurile evidente, spamat de atacuri cu damage mare și, la nevoie, folosit o poțiune de viață sau un fel de mâncare. De multe ori este mai simplu să nu te mai ferești de atacurile mai complexe, și să recuperezi viața folosind consumabile. Inclusiv boss-ul de final (cel adevărat, pentru că jocul include două finaluri, iar unul se termină într-un „Game Over”) poate fi învins folosind o strategie de acest gen. Aș fi preferat lupte mai complexe și probabil nevoia de a folosi anumite abilități speciale pentru a rezolva puzzle-uri. Majoritatea sunt utilizate doar pentru a trece peste anumite piedici în drum, nu obligatoriu și în luptele cu boși.
O parte a jocurilor Castlevania mai vechi, care reușește să rămână cu tine chiar și la mulți ani după ce le-ai terminat, este muzica. Aceasta are de fiecare dată un vibe cât se poate de „japonez”, combinat însă cu sunete potrivite pentru atmosfera gotică a castelului în care loc acțiunea. Bloodstained păstrează inspirația din Symphony și la acest capitol, însă noul soundtrack, complet original, este la rândul său plin de melodii memorabile. Fiecare zonă a castelului are propria sa temă muzicală, în timp ce confruntările cu boși au întotdeauna loc pe un fundal sonor antrenant.
Partea tehnică este cea despre care nu plănuiam să vorbesc foarte mult atunci când am pornit prima dată Bloodstained: Ritual of the Night, însă trebuie să amintesc câteva mici probleme pe care le-am depistat pe parcursul jocului. Avem de a face cu un joc 3D care are loc pe un plan 2D, însă care ocazional introduce și spațialitate în design-ul nivelurilor, precum un turn pe care îl poți escalada pe o platformă spiralată, sau alte secvențe în care camera pur și simplu se rotește puțin în jurul elementelor din decor.
Jucând acest titlu pe un PlayStation 4 Pro, pe un TV 4K, din punct de vedere grafic, jocul nu impresionează, fiind mai degrabă o evoluție a stilului artistic Castlevania, realizat în 3D și la definiție înaltă. Acesta se potrivește perfect stilului acestui joc și nu ar părea, la prima vedere, că este foarte pretențios. În majoritatea timpului, totul arată bine și se mișcă fluid, la 60 de cadre pe secundă. Totuși, din când în când, în anumite secvențe, framerate-ul scade sensibil. În majoritatea instanțelor nu este tocmai o problemă, însă există câteva secvențe spre final, în timpul unor lupte cu boși, în care poate deveni deranjant. Am jucat și terminat Bloodstained la versiunea 1.02, cea care corectează și unul dintre bug-urile de progresie ale jocului. Între timp a apărut și versiunea 1.03, însă aceasta nu pare să rezolve problemele cu care ne-am confruntat.
Probabil că aceste secvențe au fost sărite la capitolul „optimizare”, în încercarea de a livra jocul la timp și probabil că vor fi corectate prin următoarele patch-uri. Trebuie totuși să luăm în calcul faptul că avem de-a face cu un joc cu „sensibilități indie” realizat cu un buget dobândit din Kickstarte și pre-comenzi, fiind un efort al mai multor studiouri mici și susținut, mai târziu în development, și de publisher-ul 505 Games. Pentru resursele disponibile și calitatea incontestabilă a produsului finit, cred că putem îndura unele mici scăderi de framerate pentru câteva secunde, pe tot parcursul jocului.
Reușește însă Bloodstained să se ridice la nivelul lui Symphony of the Night? Probabil că nu, în primul rând pentru că nu are cum să recreeze impactul din 1997. Genul a evoluat foarte mult în ultmii 20 de ani, iar titlul de față reușește mai degrabă să „imite” jocul clasic, schimbând câteva elemente pe ici, pe colo. Este însă un start puternic pentru o nouă serie, iar cu puțină inovație în titlurile următoare, există șansa să reușească să reinventeze din nou genul.
Pentru 40 de euro, există destul de mult conținut încât să justifice prețul. Mai ales când luăm în calcul varietatea „build-urilor” de personaje ce pot fi create, posibilitatea de a relua jocul pe dificultăți mai înalte (care se deblochează după prima parcurgere), dar și modurile Boss Rush și Speed Run, care adaugă o nouă „aromă” jocului. Cei care nu sunt fani atât de mari ai genului pot aștepta o reducere, însă fie că joci Bloodstained acum, în preajma lansării, fie că îl vei juca mai târziu, cu siguranță vei avea parte de unul dintre cele mai bune titluri Metroidvania de până acum.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER